"Năzuim să ne insinuăm în celălalt şi, dacă, se poate, să ajungem să-l locuim, să-i invadăm fiinţa” – seducătorul este un personaj care „te ia deoparte”,
dislocându-te din propria ta lume şi „aruncându-te” într-un orizont
sufletesc diferit. Trăim nu numai în orizonturi temporale şi spaţiale,
cum ne aduce aminte Lucian Blaga, ci şi în orizonturi sufleteşti.
Putem
fi seduşi de partea rea a lucrurilor sau, dimpotrivă, de partea bună – a
iubirii – sporindu-ne şi însoţindu-ne către idealul propriei noastre
împliniri şi libertăţi. Atunci când suntem cu adevărat iubiţi,
fiinţăm întru devenire, întru desăvârşirea de sine. Seducţia care
gravitează în placenta cinismului nu face decât să ne pună fiinţa la
dispoziţia celuilalt, a plăcerilor şi capriciilor sale.
În
pofida a ceea ce se crede îndeobşte, Liiceanu găseşte de cuviinţă să
afirmă faptul că seducerea noastră nu este un eveniment contingent,
arbitrar şi lipsit de complicitatea noastră sufletească.
Dimpotrivă, „orice seducţie cade pe un teren pregătit de aşteptare şi
dorinţă. Există un a priori al dorinţei care pluteşte peste lumea
oamenilor. (...). Orice seducător intră în viaţa noastră purtând cu el
promisiunea de împlinire a unei aşteptări neprecizate, [căci] suntem
făcuţi din aşteptări care vin din adânc şi de departe”.
Subzistă
în adâncurile noastre nevoia de a fi iubiţi, avem nevoie „mereu să fim
sprijiniţi, asemenea unei case vechi sau prost construite”, după cum ne
glăsuieşte Ernesto Sábato. „La capătul oricărei seducţii se naşte o lume aparte. Cel care a fost sedus a fost scos din ordinea obişnuită a lumii, a fost luat de o parte,
iar „partea” aceea are ca specific faptul de a fi doar a seducătorului
şi a celui sedus. Prin actul sedus, ei sunt răpiţi din lumea aceasta”.
„Sunt răpiţi din lumea aceasta”: potrivit eschatologiei creştine, la
„sfârşitul veacurilor”, Isus însuşi va veni şi va „răpi la cer” pe
drept-credincioşi. Aşadar, seducţia despre care glăsuieşte Liiceanu
adăposteşte în substanţa sa o anticipare a Fericirii Veşnice, promisă de
creştinism.
Gabriel Liiceanu surprinde fenomenul seducţiei în diverse ipostaze. La Platon, seducţia se manifestă ca „secvenţă a luptei dintre carne şi spirit”. Din dialogul Charmides,
aflăm că frumuseţea fizică nu este un argument pentru a ne lăsa seduşi;
numai prin „dezbrăcarea” sufletului, putem descoperi adevărata
frumuseţe a unui om. Sufletul trebuie îngrijit cel dintâi; el trebuie să
fie sănătos, sănătatea sau nesănătatea sa revărsându-se apoi asupra
întregului trup. Sănătatea sufletească se revarsă asupra frumuseţii
fiinţei lui. În dialogul Banchetul, Socrate se preface
a fi interesat de frumuseţea fizică a tinerilor, spre a-i atrage pe
aceştia, intrând mai întâi pe poarta obişnuită a seducţiei de partea
filosofiei, deci a frumuseţii de a doua instanţă, singura adevărată,
frumuseţea spiritului eliberat de carne. Potrivit comentatorului operei
lui Platon, Petru Creţia, în Banchetul „Socrate se poartă în
patul lui Alcibiade ca şi când tânărul acela minunat şi iubitor ar fi
trebuit să ştie că are de îmbrăţişat pe cineva care reprezintă însăşi
Frumuseţea, la care nu poţi ajunge decât după ce mult mai multe lucruri
ai îmbrăţişat şi ai depăşit”. Dialogul Phaidros este adresat
Sufletului. „Aparenţa frumoasă, reflex palid al Frumuseţii din Lumea
Ideilor, provoacă iubirea, înţeleasă ca anamneză, ca amintire a
„lucrurilor de pe acel tărâm” şi astfel ca „ieşire din sine”. Persoana
iubită şi sedusă este o ocazie, pe pământ, în vederea îmbarcării pentru
marea călătorie a reintegrării spiritului. [...] Îndrăgostiţii lui
Platon se iau de mână în vederea unei călătorii care este mai presus de
iubirea lor. [...] Fiecare are nevoie de celălalt, dar în vederea unei
infidelităţi finale”.
O formă nebănuită de seducţie se
regăseşte în creştinism, prin persoana Mântuitorului: „Isus e seducător,
pentru că ne ia de pe drumul obişnuit şi ne duce „de o parte”, cu
radicalitate, către „împărăţia cerurilor”. Prin Isus, Dumnezeu
însuşi seduce. Dumnezeu devine persoană ca Fiu şi capătă o biografie.
[…] Seducţia ocupă loc într-o pedagogie a morţii învinse. A doua venire a
lui Isus echivalează cu sfârşitul timpului ca element consumator al
cărnii. Prin Isus şi patimile sale, Dumnezeu poate fi iubit de acum ca
persoană concretă, în carne şi oase”
Iubirea curtenească
presupune „cultul nobil al femeii, care nu ar fi fost cu putinţă fără
demintatea pe care creştinismul o conferise între timp celuilalt sex,
ignorat cu desăvârşire de dragostea platoniciană. De iubirea
curteană e legat un ideal de viaţă bazat pe puritate şi devoţiune. Este o
spiritualizare a iubirii dintre sexe. Femeia adorată şi idealizată în
lirica iubirii curtene nu putea fi decât măritată, niciodată o
fecioară”.
Şi filosofii se îndrăgostesc. Seducţia a jucat
un rol decisiv în biografia lui Martin Heidegger, care a prins-o în
mrejele iubirii pe Hannah Arendt – o eminentă reprezentă a curentului
filosofiei politice din secolul XX, cunoscută pentru pertinenta sa
analiză asupra totalitarismului. Heidegger are aproape 35 de
ani când Hannah îi devine studentă, este căsătorit de şapte ani şi are
doi fii. Hannah poartă pe urmele sale un destin dureros, iar attunci
când vorbeşte despre sinele său, în paginile intitulate Umbre (1925), ea
vorbeşte la persoana a treia: „o fire prea închisă şi prea retrasă în
sine”, trăind „într-un exil imaginar şi blestemat”, în „devastare
interioară” şi „într-o oprimare a propriei persoane” care „îi blochează
orice cale de acces către ea”. Fiindu-şi sieşi obstacol, „nu aparţine
niciunui loc şi niciunui timp”. Îşi detestă „propria persoană în
oglindă”. Din toate acestea decurge „tirania distructivă şi violenţa
împotriva propriului sine” şi instalarea „într-o angoasă fără rost şi
fără obiect, o angoasă pură, sub a cărei privire goală totul devine
neant”. „O umbră care se strecoară pe drum, palidă şi translucidă,
purtând cu sine o stranietate ascunsă”. Gabriel Liiceanu pătrunde în
intimitatea uneia dintre cele mai frumoase şi mai sângerânde iubiri a
începutului de secol XX. De fapt, făcându-ne părtaşi la amorul interzis
dintre cei doi intelectuali de marcă ai Europei, Liiceanu ne
seduce; ne seduce nu prin plonjarea într-un tărâm interzis, ci prin
spiritualizarea cărnii, care devine, astfel, fecundă. Inteligenţa în
iubire femeii a făcut ca Hannah să „ştie să primească, adică s-a lăsat
dusă înspre drumul ei, deci se-dusă”.
În Decameronul
lui Boccacio, „,măicuţele sunt eliberate către propria lor dorinţă. Ele
redevin obiecte senzuale, adică doresc în aceeaşi măsură în care sunt
dorite. Totul se petrece în cadrul unei morale a desfătării sexuale. Prin universalitatea sa, această morală repune în drepturi arheul, atâta vreme persecutat, al cărnii”. Iar personajul Don Juan este personajul care evocă fenomenul seducţiei „de partea rea a lucrurilor”:
promovând senzualitatea pură, privată de sentiment, seducătorul Don
Juan se împlineşte folosindu-se de trupurile „victimelor” sale.
„Spiritul pare a fi amuţit cu desăvârşire, iar carnea ca senzualitate
pură ocupă singură scena.”
Finalul cărţii este unul
optimist: spiritul însuşi poate fi senzual, într-o lume a trupurilor
furibunde. „Cultura e felul oportun al spiritului de aa prelua în jocul
său carnea şi pământul. Cultura este înţelepciunea târzie a spiritului
care a aflat că, pentru a pătrunde în lume, trebuie să devină carnal şi
afectiv”.
Lecturând Despre seducţie am
fost sedus de către Gabriel Liiceanu. Nu este prima dată. Orice
întâlnire cu el evocă paşii regăsiţi ai bucuriei de a fiinţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu