A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori
voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea
asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase. Omenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit Copac, pentru ca
sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii
lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele. Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau
impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de
neintrecut la numarul anilor. Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace.
Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea
ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum.
Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii
si le spuse:
- Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul
sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va
asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe
zile.
Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza
mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea.Vorbele imparatului sunau
tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea
cum tremura si cat pe ce era sa se aplece la pamant cu toata imparatia. Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe.
Mezina , frunza rea si neascultatoare dar totodata grijulie pentru
imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin
vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in
loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia
si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o opri din drum
si o lua de mana zicandu-i:
- Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama.
Sa stii ca va veni toamna.
Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un
monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un
copil …
- Ce-ar fi sa-l intreb “cum e toamna?”, isi zise in gand mezina frunza.
Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse:
- Batranule unchi, ce este toamna?
- Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului
sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi
frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De
cum soseste de pe dealuri, inceoe a stropi cu manunchi de ciumafai,
natura uda, dand pentru ea cularea ei simbolica de toamna. Atunci
soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata
samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe
ramulrile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru
totdeauna. Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti
ai toamnei.
Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi
le vor lasa din nou pe pamant. Voi, va veti apleca in fata toamnei
parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in
adierea vantului slab. Dar pentru oamnenii vrednici, toamna este ca o
pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o
zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele,
merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu
este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de
aceea le acorda toata increderea si speranta ei.
Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste
ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe
batranul copac, ii spuse “la revedere” cu un glas stins subtire si se
indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de
parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i
s-a intamplat.
Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea. Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai
tare, in calea ei se aseza frunze de miresme de flori. Dar, in sfarsit,
ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea
frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul parintilor,
lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau in jurul
toamnei.
Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe
copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in
continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.