- Le-a luat timpul...
- De ce le-a luat? De ce mi le-a luat? Cu ce drept?
- Așa e el, timpul... e crud, e nemilos, nu stă în loc pentru nimeni.
- Dar... dar erau atâtea...
- Ai amintirile. Ia uită-te în inima ta și spune-mi ce vezi acolo!
- Văd doi ochi căprui mari și jucăuși. Văd multe păpuși, văd mulți prieteni, văd cărți de povești și leagănul din curte. Da, mă văd legându-mă cu vise și planuri. Văd genunchi și coate julite și păr încâlcit, văd rochița roșie de catifea și pantofiorii albi de lac.
- Ți-e dor...
- Da, sunt bolnavă de dor de copilărie.
- Și ce-i de făcut? Ai fost copil și-acum ești "om mare" așa cum îți doreai atunci...
- Mda. Sunt. Când îmi doream asta nu știam cu ce vine la pachet... iar pe cei care îmi spuneau că nu e atât de simplu nu îi băgam în seamă, credeam că vor doar să mă sperie. Iar eu eram curajoasă...
- Și ce, să fii "om mare" nu e frumos? Acum iei singur deciziile, nu le mai ia nimeni pentru tine!
- Hm... tocmai! Ce simplu era atunci. Ce ușor. Te conformai și gata. Acum, urăsc să iau decizii importante de una singură. E un lucru atât de greu.
- Care sunt lucrurile alea care spuneai că vin la pachet cu maturitatea?
- Viața. Genunchii juliți sunt înlocuiți cu inimi sfărâmate, visele sunt adesea spulberate de neșansă, inocența e și ea înlocuită în totalitate cu seriozitatea, așteptările cu dezamăgirile, libertatea cu responsabilitățile.
- Cât dor... și totuși, ce copil ești încă!
- Sunt. Sunt pentru că vreau să fiu, pentru că mi-am lipit bucăți de copilărie în toată ființa mea și acolo le voi păstra pentru tot restul vieții mele de "om mare".
- Așa să faci! Îmbrățișare de urs?
- Îmbrățișare de urs! "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu